Prea multă informație, prea puțină practică

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 3434f2bd2f8b6868d503f46255c08977.jpg

Faptul că la medicină e foarte mult de învățat este deja un lucru cunoscut atât de cei din domeniu cât şi de cei din afară. Până la urmă, când alegi să dai la această facultate îți asumi că o să trebuiască să înveți… mult. Dar acum problema mea este alta. Am ajuns mai demult la concluzia că noi învățăm foarte multă teorie, dar nu ştim cum s-o aplicăm.

Spre exemplu, mai ales la materiile din ultimii 2 ani, cred că am avut în medie 200-300 de pagini de învățat pentru fiecare materie. În sesiunea trecută am citit undeva la peste 1000 de pagini iar in sesiunea de acum din vară sunt undeva la 500 de pagini (nu bag mâna în foc că am făcut cea mai bună aproximare deoarece e putin greu să converteşti slide-urile in pagini). Să zicem că tragem linie la sfârşit de an şi avem un total de 1500 de pagini (cu indulgență). Dacă ar fi să luăm fiecare student din acest an şi să-l punem față în față cu pacientul, oare câți dintre noi s-ar descurca?

Problema este că noi putem invăța cât să luam note bune la un examen, dar mare parte din informație se sterge la scurt timp dupa acesta. Mereu m-am întrebat de ce trebuie sa fie atâta materie. Și aici o să critic puțin și felul în care multe cărți din care am învățat sunt scrise: fraze interminabile, exprimare încurcată şi foarte multe detalii. De multe ori mi s-a întâmplat să încep un paragraf, iar până să ajung la finalul lui să uit de unde am plecat, sau să citesc o fraza de 3-4 rânduri care putea fi sintetizată şi într-un singur rând.

De multe ori ni s-a spus în facultate că noi nu tratăm boala, ci bolnavul. Lucru adevărat. Dar cum se presupune că tratăm bolnavul dacă noi de abia interacționăm cu el? În plus, ceea ce vedem noi sau ceea ce palpăm ne ramane mult mai bine în minte decât 10 pagini de teorie. O altă mare problemă pe care am observat-o este pierderea în detalii.  Atunci când avem un volum mare de informație care trebuie citită, nu ne mai dăm seama care e informația de bază aşa că tindem să uităm lucruri importante, elementare, deoarece suntem îngropați în zeci de detalii.

Părerea mea este că fiecare materie ar trebui să aibă un suport de curs undeva la maxim 100 de pagini dar să ştii clar că aceea este informatia de bază a materiei respective. Desigur, pot să rămână şi cărțile de 300 de pagini pentru cei care sunt interesați de materia respectivă şi vor să aprofundeze. Poate mă înşel, dar în opinia mea, este mai important să ştii bine și concret câteva lucruri mai importante, decât să ai o idee vagă şi informația să ți se amestece în creier când încerci să îți aduci aminte de o materie din trecut.

După o lună de facultate… tot în vacanţă

O să fiu sinceră: o săptămână de vacanţă după sesiune nu îmi ajunge. Aşa a fost după fiecare sesiune de iarnă. Vara e altă poveste, că na, sunt 3 luni de vacanţă. Dar cumva, am hotărât că eu vreau să îmi extind încă puţin vacanţa dintre semestre.

Nu vreau să se interpreteze greşit. Mă duc la facultate, particip la cursuri online. Aş zice că sunt implicată fizic, dar mintal încă nu am reuşit. Chiar am încercat totuşi, dar simt că am nevoie de timp în plus în care să îmi mai odihnesc neuronii. Aşa că m-am gândit care ar fi cel mai bun mod de relaxare. Având în vedere faptul că într-un an am călătorit de câteva ori la munte şi la Bucureşti, m-am gândit că ar fi ideale mici călătorii de o zi prin apropierea Craiovei. Desigur, mulţi ar spune că o asemenea escapadă nu face o diferenţă aşa mare. Asta credeam şi eu înainte. Acum am observat că sunt mai activă atât fizic cât şi psihic. Este vorba de o zi cu totul diferită faţă de celelalte.

Am marcat cu X locurile în care am fost  pe parcursul a trei săptămâni în luna martie. Desigur, nu sunt locuri pe care nu le-am mai văzut, dar nu asta contează. Contează faptul că după o săptămână de plimbat prin spital şi de stat cu ochii în ecranul laptopului, am avut o zi în care am schimbat puţin peisajul.  Şi spre norocul meu, şi vremea a ţinut cu mine. Cu toate că de trei ani încoace avem parte de o mică iarnă prin a doua jumătate a lunii martie, am găsit totuşi o zi cât de cât buna de călătorit în fiecare săptămână.

Cât o să mai dureze prelungirea vacanţei mele? Încă nu ştiu. Având în vedere că tot apar restricţii noi, nimic nu e sigur. Dar… dacă şi contextul actual îmi permite, eu mi-aş dori să continui tot aşa până la vacanţa de Paşte (inclusiv). Aş fi putut să folosesc timpul acesta în scopul facultăţii şi să învăţ? Categoric. Dar am ales să nu fac asta şi nu îmi regret decizia. Am luat hotărârea ca semestrul acesta să fie mai lejer. Cred că este ultimul semestru în care îmi permit să nu mă implic pe cât ar trebui. Cine ştie… poate că dacă nu ar fi venit pandemia, nu aş fi gândit asta acum, dar a trecut deja un an de când covid-ul ne-a schimbat viaţa şi încă nu pare că o să revenim la normal prea curând.

Şi mai jos am zis să pun şi câteva poze mai drăguţe de prin locurile pe unde am fost.

Ce înseamnă norocul?

După aceşti 4 ani jumate de medicină, mi-am dat seama cât de mult înseamnă să ai noroc, să se alinieze astrele şi lucrurile să meargă în favoarea ta la un examen. Acum na… dacă nu înveţi nimic, nu prea sunt lucruri care pot merge în favoarea ta, dar totuşi, şansele nu sunt zero. Şi desigur, chiar dacă înveţi bine, destul de bine, tot există o şansă ca lucrurile să meargă prost. Şi din păcate (sau fericire), de multe ori totul ţine de noroc.

Îmi amintesc cele 3 restanţe ale mele din facultate: fizio, anato si morfo. Recunosc, la fizio am frecat menta înainte de examen, dar la celelalte 2 spun cu sinceritate că am avut ghinion. Nu ştiam totul la perfecţie, nu eram de 10 şi nici nu aveam o asemenea pretenţie, dar dacă aş fi avut alte subiecte sau un alt profesor la examen, sigur nu aş fi avut restanţe. Până la urmă, toţi avem părţi din materie pe care le stăpânim mai bine şi părţi pe care nu reuşim să le învăţăm la fel de bine, sau poate chiar deloc. Dacă se întâmplă să-ţi pice subiecte fix din ceea ce nu stăpâneşti sau fix din capitolul ăla pe care nu ai mai avut timp să-l înveţi… ce poţi face? E ghinion.

Şi cel mai nasol e cand vezi că tu ai ghinion pur şi colegul ăla care a citit şi el câteva capitole are subiecte fix din ele. Dar pana la urma ce poţi face? Asta e. Eu am încetat să mai fiu nervoasă din cauza asta. Şi eu am avut noroc cand alţii au avut ghinion. Dacă mă gândesc mai bine, balanţa noroc-ghinion e destul de echilibrată în cazul meu. Am acceptat că exista acest factor incontrolabil la examene şi deja nu mă mai afectează în vreun fel.

Dar totuşi, ce înseamnă norocul în sesiunea online? Norocul poate face diferenţa între un 9 şi un 10, între bursă şi fără bursă, adică deja nu mai are rost să vorbim de picat în vremurile astea. Să ai ghinion să primeşti o grilă greşită poate însemna un punct în minus la notă. Şi situaţia asta se poate repeta la mai multe examene. Revin la balanţa noroc-ghinion. Şi în sesiunea asta am avut parte de ambele, dar per total, cred că a înclinat puţin în favoarea norocului. No hate, anul trecut am avut ghinion urmat de ghinion. Totusi, acum a fost o combinaţie de noroc şi învăţat. Probabil că dacă nu aş fi învăţat, nici nu aş fi avut noroc. Cum am spus, e destul de greu să ai noroc când nu înveţi.

Pentru ca ceea ce faci la examen să nu fie foarte mult influenţat de noroc sau ghinion, încearcă să înveţi cât mai mult şi cat mai bine. Dacă tu ştii materia, chiar şi cel mai rău prof o să te treacă şi chiar şi cele mai urâte subiecte o să fie abordabile. Şi încă un lucru important: niciodată să nu spui “Care sunt şansele să-mi pice fix asta?”. Crede-mă… sunt.

Experienţa examenelor online

Deja este a doua sesiune online şi lucrurile merg doar din rău în mai rău. De la început nu mi-a plăcut metoda aceasta de examinare din motive pe care le-am menţionat şi în trecut. Medicina nu se învaţă acasă, examenele nu sunt făcute pentru a fi date de acasă. Şi încă ceva ce nu înţeleg… restaurantele sunt acum deschise. Şi înainte, am tot văzut prin oraş cum stăteau oamenii în bulele alea de plastic afară la lumina şi căldura radiatoarelor, unii peste alţii, pretinzând ca e spaţiu deschis, deci e ok, măsurile sunt respectate. Cu toate astea şi cu toate sălile de care dispune facultatea, noi nu am putut da examenele fizic.

În plus, sesiunea asta s-a schimbat puţin structura examenelor. La fiecare materie avem un minut pe grilă şi imposibilitatea de a ne întoarce la o grilă precedentă şi de a-i modifica răspunsul. Pot înţelege ideea de “minutul şi grila”. Hai să nu ne ascundem după deget. La examenele online se copiază. Prea mult timp pentru grile înseamnă că până şi cei care habar nu au ce materie au avut de învăţat o să aibă timp să caute răspunsul. Dacă ai citit măcar o dată, ai o idee unde ar trebui să cauţi răspunsul. Iar dacă ai învăţat, unele grile pot fi rezolvate şi în 10-15 secunde. Însă, pentru cineva care nu ştie ce şi unde să caute la majoritatea grilelor, un minut s-ar putea să nu fie suficient. Părerea mea este că poate fi o metodă de departajare… cât de cât.

Ceea ce nu pot înţelege este de ce să nu mă pot întoarce la o grilă anterioară. Să zicem că printre primele grile am câteva mai dificile la care am nevoie de timp de gândire mai mult de un minut. Eu nu am de unde să ştiu cum vor fi grilele ce vor urma. Dacă eu la minutul 10 sunt abia la grila 5, normal că încep să mă panichez şi nu mai pot să gândesc cum trebuie. Până la urmă, la un examen normal am posibilitatea să-mi modific răspunsul final. Se mai întâmplă să-ţi aduci aminte mai greu unele lucruri.

Desigur, pe lânga asta, rămân şi vechile probleme – grilele greşite. Şi când zic că sunt greşite, sunt sigură de asta, pentru ca am verificat în curs. După asta stai şi începi să dai mail pe la profesori pentru ca o grilă poate face diferenţa între note. Iar la pachet cu asta vine faptul că nu toată lumea are aceleaşi grile şi e destul de frustrant să vezi că tu ai avut ghinion de grile greşite şi alţii nu.

Principalul lucru care mă enervează cel mai tare la examenele online este că exista mulţi factori pe care nu îi poţi controla:

  • foloseşti un pc sau un laptop a cărui baterie rezistă câteva minute fără să fie băgat în priză şi te trezeşti că se ia curentul
  • wifi-ul începe să facă figuri şi trebuie să treci rapid pe hotspot
  • platforma de examen începe să facă figuri şi nu înţelegi de ce, că totul pare în regulă cu wifi-ul
  • laptopul se hotărăşte că e un moment bun să se blocheze şi tu stai acolo şi aştepţi neputincios întrebându-te cu ce ai greşit în viaţa asta

Mi se pare frustrant să nu poţi să dai examenul cum trebuie din cauza acestor factori pe care oricum nu ai cum să îi controlezi. Mi-e dor de vremurile când cea mai mare problemă era că nu învăţasem destul de bine. Măcar asta era ceva ce depindea de mine.

Sper totuşi că asta e ultima sesiune online. Da, e mai greu să dai examene fizic, dar aşa e normal. Trebuie să înţelegem că situaţia de acum nu e una normală. Chiar dacă încet-încet am început să ne adaptăm la cum sunt lucrurile în momentul de faţă, trebuie să ne întoarcem la cum erau înainte de pandemie.

Uitându-mă în spate la 2020

Şi uite că până la urmă a trecut şi anul pe care toată lumea l-a urât. Eu încă nu sunt 100% în 2021. O parte din mine a rămas în martie 2020, înainte să înceapă toată nebunia asta. Nu pot să mă împac cu ideea că un an a trecut atât de repede. Îmi amintesc ultima zi în care am fost la facultate de parcă ar fi trecut doar câteva săptămâni de atunci.

2020 s-a simţit altfel. În ce sens? Deşi au fost 366 de zile, multe dintre ele au fost la fel, fără ceva deosebit (şi nu mă refer la perioada stării de urgenţă, când am stat închişi în casă). Îmi aduc aminte câteva momente cheie din anul acesta… De fapt, am cam 1-2 amintiri mai pregnante din fiecare lună, în rest… nimic. Oricum, e cert că 2020 va rămâne “anul cu pandemia” sau “anul cu covid”, doar că pe lângă asta, mi-aş fi dorit şi alte amintiri care să persiste de-a lungul anilor. Însă, în cele din urmă sunt mulţumită de faptul că am reuşit să mă feresc de covid şi că eu şi familia mea nu am întâmpinat vreo problemă de sănătate. Cât despre distracţie şi amintiri, e timp destul în anii următori.

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, a fost un an al adaptării. Noi, oamenii, suntem fiinţe adaptabile. Ştiam asta, dar de abia acum am simţit pe pielea mea ce înseamnă să te adaptezi la lucruri noi. După aproape un an de purtat mască, mi-a intrat în reflex sa o pun cum ies pe uşa casei. Şi pe lângă masca pe care o port, mai am şi de rezervă în geantă sau maşină. Dar, nu ar trebui să generalizez. Unii oameni nu au putut să se adapteze la purtatul măştii. Unii încă se sufocă dacă o poartă corespunzător. Deja cred că va fi ciudat când nu vom mai purta mască în spaţii închise.

Întoarcerea la normal va fi ciudată. În 2020 am tot auzit de “distanţare socială”. Am învăţat să stăm departe de cei din jur, să restrângem interacţiunile, să evitam spaţiile aglomerate etc. Eu, cel puţin, chiar am ajuns să intru într-un magazin şi să zic “Ew, câţi oameni!”.  Sau când cineva trece pe lângă mine şi mă atinge din greşeală “Ew, m-a atins” . Dar, se presupune că vom reveni la normal, deci totodată vor dispărea şi aceste gânduri.

Singurul lucru cu care nu m-am putut obişnui au fost cursurile/stagiile online. Medicina nu se învaţă din faţa unui ecran. Examenele online nici pe departe nu îţi testează cunoştiinţele la o materie, iar notele din aceste examene nu reflectă absolut nimic. Cel mai frustrant a fost faptul că terasele s-au deschis la un moment dat, apoi şi barurile, restaurantele (în interior), lumea mergea la petreceri… dar facultatea tot închisă a rămas. Acum, poate unii vor spune că dacă vrei să înveţi cu adevărat, poţi să înveţi şi de acasă. Sunt de acord până la un anumit punct. Medicina nu e numai teorie. Avem nevoie şi de practică. Doar să citeşti despre anumite lucruri, să vezi poze sau filmuleţe nu este suficient.

Dar să sperăm că nu se va mai repeta acest an vreodată. 2020 a fost o experienţă pentru toată lumea. Într-un fel sau altul, toţi am fost afectaţi. Am încercat să ne adaptăm şi să depăşim situaţiile dificile. Vă doresc vouă, celor care citiţi aceste rânduri, să aveţi parte de un an cât mai bun din toate punctele de vedere!

Spiritul sărbătorilor

Sau chiar de dinainte să inceapă facultatea idk

Aşa mult îmi place perioada asta din an! Vin sărbătorile! Yey! Dar cel mai important, avem şi noi o oarecare vacanţă. De ce zic oarecare? Teoretic, vacanţa noastră este de pe 23 decembrie până pe 4 ianuarie, ceea ce înseamnă cam 11 zile… Nici măcar 2 săptămâni. Dar mă rog, să ne bucurăm de ce ne oferă facultatea, că putea fi şi mai rău.

Chiar dacă a fost un semestru făcut aproape în totalitate online, am ajuns să fiu destul de obosită acum, pe final de an. În orice caz, nu se compară cu oboseala din alţi ani, aşa că nu vreau să pară că mă plâng prea mult. Deşi, am observat că mă simţeam mult mai fresh după stagiul făcut dimineaţa la facultate. Acum, de când am trecut complet în online, parcă aş dormi non-stop. Presupun că mersul pe jos prin frig până la facultate şi înapoi mă scoteau din starea asta de vegetaţie şi eram oarecum mai productivă pe parcursul zilei.

Şi totuşi, ce îmi place cel mai mult la aceste ultime săptămâni din decembrie? În primul rând, pauza de la facultate. Nu mai adorm cu gândul că ziua următoare trebuie să mă trezesc la 7:55 ca să ajung la stagiul de la 8. Chiar prefer o dimineaţă în care să stau să lenevesc în pat şi să nu ma deplasez 2 metri până la birou. Şi nu e vorba doar de dimineaţă. Toată ziua e liberă! Acum am atâta timp să ies în oraş, să merg la cumpărături şi să mă enervez când văd că nu există nicio distanţare sociala. Dar hei, măcar nu e facultate.

În al doilea rând, deşi ştiu că după vacanţă urmează sesiunea, iar materiile din semestrul acesta nu sunt chiar cele mai lejere, pot să am vreo 2 zile înainte şi după Crăciun în care zic “Azi nu învăţ că e Crăciunul.” La fel şi cu Anul Nou… Cine învaţă pe 31, 1, 2? Nimeni. Ok, aproape nimeni, nu am cum să fiu 100% sigură şi totodată nu vreau să subestimez pe nimeni. Acum, faptul că nu învăţ este complet justificat de aceste sărbători. În concluzie, mă pot uita la seriale cu o doză mai mică de stres. Vine sesiunea, dar doar n-o să învăţ de sărbători.

E o perioadă aparte în felul ei… Până la urmă, e doar o dată pe an. Şi chiar dacă a fost un an mai deosebit (să zicem), şi oricât de Grinch aş fi eu (alţii au spus-o), tot mă bucur de acest miligram de “magia sărbătorilor”. Şi aşa viaţa a devenit destul de tristă în ultima vreme, aşa că trebuie să ne bucurăm de lucrurile mici, care acum un an poate nu ne ofereau vreun motiv de bucurie.

Cursuri la care particip… cu drag

Da, ştiu, la început poate părea că sunt sarcastică, dar există şi astfel de cursuri. Nu sunt multe, ce-i drept. Dacă mă gândesc bine, au fost chiar puţine de-a lungul anilor, poate 1-2 în fiecare an. Şi totuşi, ce a fost diferit? De ce unele cursuri mi-au plăcut şi altele nu?

Mi-am dat seama că nu e vorba de materie în sine, ci de profesori şi modul fiecăruia de a preda. Nu am suportat niciodată cursurile la care mergeam doar ca să asist la o lectură de pe slide-uri. Şi din păcate, au fost câteva de genul. Oricât de importantă ar fi fost materia respectivă, nu puteam să îmi menţin concentrarea mai mult de primele 5 minute. Nu exista niciun fel de interacţiune între profesor şi student. Uite, asta e informaţia, ai fost atent, bine, n-ai fost atent, iar bine. Apoi, tu ca student, pleci de la curs cu gândul “Asta puteam să fac şi eu acasă. Data viitoare nu mai vin.” Iar apoi se intreaba profesorii de ce nu mai vine nimeni la curs.

Poţi să-ţi dai seama foarte uşor când ai în faţă un profesor care vine ca să te înveţe ceva sau unul care vine doar pentru că asta e obligat să facă. Dacă profesorul nu e interesat, nici studenţii nu sunt, apoi profesorul vede că studenţii nu sunt interesaţi, aşa că, el de ce ar fi? Şi uite aşa apare un cerc vicios.

Pe de altă parte, cursurile care chiar mi-au plăcut, au fost cele la care se vedea clar că profesorul îşi doreşte ca tu să rămâi măcar cu câteva noţiuni esenţiale după curs. Şi aşa e şi normal. Restul lucrurilor îţi rămân ţie de aprofundat acasă. În momentul în care vezi că un profesor îţi vorbeşte liber, se străduieşte să simplifice lucrurile cât mai mult ca să poţi să înţelegi, îţi face scheme, îţi mai strecoară câte un exemplu din practică, parcă începe să-ţi fie drag să îl asculţi.

Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte acum este cursul de istoria medicinei din anul I. Istoria medicinei… o materie de presesiune, examen uşor, noţiuni fără de care poţi să termini medicina bine mersi. Cu toate astea, cursul mi s-a părut atât de interesant. Pe langă faptul că era informativ, era şi amuzant. Între noi şi profesor parcă era o relaţie de colegialitate, o atmosfera destinsă, parcă era o gură de aer proaspăt. Ţin minte că dura destul de mult cursul. Desigur, o variantă mai uşoară ar fi fost lectura de pe slide-uri. Cursul ar fi durat 45-50 de minute cel mult, am fi plecat acasă la fel cum am venit şi viaţa mergea înainte. Acum, chiar am ajuns să admir profesorii pe care chiar îi interesează cu ce rămân studenţii după curs şi care se străduiesc să facă materia placută pentru noi.

Bineînţeles, oricât de bine ar fi făcut un curs, nu o sa rămâi cu toate noţiunile care ţi-au fost predate. Consider că cel mai important este ca la sfârşitul fiecărui curs să ai o bază pe care să poţi să construieşti singur. Adică, să ştii câteva informaţii esenţiale din lecţia respectivă, ca să poţi învăţa în continuare acasă. Si din păcate, nu se întâmplă mereu asta.

Atitudinea schimbă tot

Ca student la medicină, probabil ca a existat măcar o dată când te-ai simţit depăşit de o anumită materie. “Nu pot să învăţ asta” sau “Nu inţeleg nimic” sunt nişte fraze destul de comune. Dar cu toate astea, ai ajuns unde eşti acum. Deci, cumva tot ai trecut şi de cele mai grele examene.

Mereu m-am întrebat de ce unele materii mi s-au părut aşa frumoase iar cu unele nu am reuşit deloc să mă “inţeleg”. Dupa 4 ani de medicină, am ajuns la o concluzie. Motivul are o componentă obiectivă – materiile chiar erau grele, şi una subiectivă – atitudinea mea faţă de ele. În timp ce prima nu poate fi schimbată, a doua depinde total de mine. De multe ori am plecat de la bun început cu ideea că “asta nu e de mine” sau “mă depăşeşte, nu-mi place” şi practic am renunţat fără a încerca măcar. Apoi, m-am trezit în sesiune că trebuie să fac cumva să învăţ şi să iau examenul.

Aşa că am încercat să-mi schimb atitudinea faţă de aceste materii. Mi-am propus să mă apuc de învăţat cu ideea că “nu e chiar atât de complicat”. Şi ce să vezi? Chiar nu era. Cu puţin mai mult efort decât la celalalte, chiar şi materiile alea horror erau abordabile. Poate să fie descurajant şi când auzi că se pică sau că se iau note mici, dar ce se întâmplă în celelalte cazuri? Treci şi poţi să iei şi notă mare. Deci dacă alţii pot, tu de ce nu ai putea? Mai mult, parcă odată ce îţi schimbi atitudinea, apare şi motivaţia aia pe care o pierdusei la un moment dat. Iar atunci când ai o atitudine pozitivă asupra lucrurilor şi mai eşti şi motivat să duci totul la bun sfârşit, ce îţi mai lipseşte? Munca. Combină-le pe toate 3 şi o să vezi schimbarea.

De multe ori nu am realizat că cel mai mare duşman al meu am fost tot eu. M-am sabotat singură în multe sesiuni când am refuzat efectiv să fiu mai optimistă şi să muncesc mai mult sau, când în loc să fi învăţat, stăteam şi mă gândeam cât de mult mai am până termin materia şi cât de puţin timp la dispoziţie. Nici nu dădusem examenul dar deja vedeam restanţa. In loc să mă fi gândit la tot felul de scenarii, puteam să fac ceva concret ca să nu ajung în scenariile de care mă temeam atât de mult.

E uşor să spun toate lucrurile acestea acum, dar la momentul respectiv, erau foarte greu de făcut. După ce am mai acumulat ceva experienţă, pot spune că acum atitudinea mea este ceva de genul: „e complicat, dar pot să învăţ”. Ideea de examen deja nu mai este ceva care să mă sperie în vreun fel. În orice caz, totul vine din interior şi de la percepţia noastră asupra lucrurilor. Iar noi, oamenii, suntem flexibili. Atitudinea nostră se poate schimba, şi odată cu ea se schimbă multe.

De ce e important să înveţi din timp?

Aşa cum am zis într-un articol anterior, o să revin asupra temei “învăţatului” şi o să vorbesc din propria experienţă pe care am acumulat-o de-a lungul anilor. Şi acum când stau şi mă gândesc, am schimbat puţin abordarea faţă de anul întâi.

În anul întâi nu am pus deloc accent pe învăţatul din timpul semestrului. Singura materie la care mai răsfoiam câte ceva era anatomia. Şi pun accent pe “răsfoiam”. În rest, învăţatul propriu-zis venea în sesiune. Timpul mi-a ajuns şi am obţinut şi note bune, dar totul putea fi mult mai uşor dacă citeam măcar ceva şi în timpul semestrului. Pe atunci mă gândeam “De ce să mă chinui de acum? E timp destul în sesiune.” Şi am avut dreptate până la urmă. A fost greu, dar am reuşit.

Acum însă, mi-am schimbat această gândire. Cam prin anul 3 mi-am dat seama că m-a ajutat enorm să citesc din timp la fiecare materie. Prin citit nu mă refer la învăţat, ci mai mult la o lectură care nu necesită prea mult efort intelectual şi în urma căreia rămâi cu o idee de ansamblu asupra lecţiei. Poate că nu pare mare lucru, dar dimpotrivă, face o mare diferenţă în sesiune. În plus, dacă mai eşti şi puţin atent la cursuri, îţi mai trece nişte informaţie pe la ureche. Vrei nu vrei, tot se prinde câte ceva de tine şi ai surpriza ca atunci când te apuci serios de învăţat, să te gândeşti “A, da, îmi aduc aminte de asta”.

Fără îndoială, vor fi foarte multe lucruri noi, de care nu ai mai auzit şi asupra cărora o să te documentezi singur. E mult mai bine ca în momentul în care deja te afli în sesiune să nu mai existe informaţie total străină. Mai mult de atât, poate vei avea câteva întrebări sau nelămuriri pe care poţi sa i le adresezi profesorului de curs sau de stagiu.

Există totuşi şi cazuri când studenţi care nu au citit nimic în timpul anului au trecut cu bine de sesiune, chiar şi cu note mari. Imposibil nu este, doar că îţi faci misiunea mult mai grea decât ar trebui să fie. Învăţatul în timpul anului nu este ceva care să îţi ocupe foarte mult timp. Poţi citi câte ceva în timpul săptămânii sau în weekend, câteva ore adunate toată săptămâna. Cel mai avantajos lucru este faptul că nu eşti presat de timp şi de faptul că ştii că se apropie examenul. Cum am zis, este o lectură care necesită minimul de efort şi timp, dar care este extrem de folositoare.

Nu face azi ce poţi lăsa pe mâine

Până la urmă… ce e cu toată graba asta? Parcă de la un anumit moment al vieţii noastre, toţi suntem grăbiţi, simţim o presiune constantă că avem atâtea de făcut şi prea puţin timp. Dar totul se amplifică mai ales când auzim de termene limită. Nu contează cât de departe e acel termen limită, doar simpla lui existenţă o perturbă pe a noastră. Dar oare nu suntem noi cei care exageram câteodată? Poate nu termenul limită în sine este problema, ci atitudinea noastră faţă de el.

De exemplu, să zicem că azi ai aflat că peste 3 zile ai de prezentat un proiect la facultate. Foarte repede îţi dai seama că ai 3 zile destul de lejere la dispoziţie, proiectul poate fi făcut într-o zi cu mai mult efort şi ai putea să te apuci chiar de astăzi de el. Ce faci? Din experienţa mea, există câteva variante de răspuns posibile.

  • dacă tot am posibilitatea, o să-l fac azi ca să îmi iau o grijă
  • nu am chef azi, dar îl fac mâine şi poate mai adaug câteva chestii în ultima zi / o să încep să scriu de mâine câte ceva şi îl finalizez în ultima zi
  • dacă într-o zi îl termin, o să-l fac în a 3-a… de ce să mă grăbesc?
  • mă apuc de azi şi distribui munca astfel încât să fac 1/3 în fiecare zi.

Cu siguranţă ai ales un răspuns care te defineşte cel mai bine (sau faci parte din categoria celor rebeli care spun „Nu îl fac deloc. Ce se poate întâmpla?”). Eu îl aleg pe ultimul. Îmi place să alternez lucrurile aşa că aleg să lucrez în fiecare zi dar să mai fac şi altceva pe lângă asta. Nu am fost niciodată adepta lucrului făcut din timp dar nici a celui lăsat pe ultima sută de metri.

Acum apare o întrebare: Este vreo variantă de răspuns greşită? Nu poţi răspunde deocamdată la această întrebare. Totul depinde de rezultatul final, evident.

Să zicem că ai ales varianta 3 şi ai făcut un proiect de nota 10. Poate cineva să te condamne că ai procrastinat în primele 2 zile? Nu prea.  Deşi, alegând varianta 3, ţi-ai asumat un risc. Dacă intervenea o problemă în ultima zi şi efectiv nu mai puteai să faci proiectul? Din cauza asta, varianta 1 e cea mai sigură. Cu cât îţi laşi mai puţine zile pentru a face un lucru, cu atât creşte şi riscul de a nu fi capabil să îl faci. Am învăţat să nu subestimez lucrurile imprevizibile care pot apărea de pe o zi pe alta.

Aşa cum am spus, rezultatul final contează. Fiecare dintre noi munceşte în propriul stil. Revin din nou la părerea că şi aici trebuie să existe un echilibru. Nu trebuie să ne agitam din prima zi că nu avem destul timp şi nici să ne trezim seara în ultima zi că nu am făcut nimic până atunci şi să facem ceva doar ca să fie făcut. Ia ca exemplu articolul acesta. Mi-am impus ca până sâmbătă seara să-l postez. M-am gândit despre ce să scriu în ultimele 2 zile, ieri seară aveam în minte titlul şi câteva idei pentru conţinut, azi am lucrat la el, cu pauze în care am mai făcut curat, am mâncat, am mai stat pe telefon, am făcut ceva workout. Am respectat termenul limită şi sunt şi mulţumită de rezultat. Exista un risc să nu reuşesc să termin de scris la timp? Normal. But the risk was calculated and I’m not bad at math.