Prea multă informație, prea puțină practică

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 3434f2bd2f8b6868d503f46255c08977.jpg

Faptul că la medicină e foarte mult de învățat este deja un lucru cunoscut atât de cei din domeniu cât şi de cei din afară. Până la urmă, când alegi să dai la această facultate îți asumi că o să trebuiască să înveți… mult. Dar acum problema mea este alta. Am ajuns mai demult la concluzia că noi învățăm foarte multă teorie, dar nu ştim cum s-o aplicăm.

Spre exemplu, mai ales la materiile din ultimii 2 ani, cred că am avut în medie 200-300 de pagini de învățat pentru fiecare materie. În sesiunea trecută am citit undeva la peste 1000 de pagini iar in sesiunea de acum din vară sunt undeva la 500 de pagini (nu bag mâna în foc că am făcut cea mai bună aproximare deoarece e putin greu să converteşti slide-urile in pagini). Să zicem că tragem linie la sfârşit de an şi avem un total de 1500 de pagini (cu indulgență). Dacă ar fi să luăm fiecare student din acest an şi să-l punem față în față cu pacientul, oare câți dintre noi s-ar descurca?

Problema este că noi putem invăța cât să luam note bune la un examen, dar mare parte din informație se sterge la scurt timp dupa acesta. Mereu m-am întrebat de ce trebuie sa fie atâta materie. Și aici o să critic puțin și felul în care multe cărți din care am învățat sunt scrise: fraze interminabile, exprimare încurcată şi foarte multe detalii. De multe ori mi s-a întâmplat să încep un paragraf, iar până să ajung la finalul lui să uit de unde am plecat, sau să citesc o fraza de 3-4 rânduri care putea fi sintetizată şi într-un singur rând.

De multe ori ni s-a spus în facultate că noi nu tratăm boala, ci bolnavul. Lucru adevărat. Dar cum se presupune că tratăm bolnavul dacă noi de abia interacționăm cu el? În plus, ceea ce vedem noi sau ceea ce palpăm ne ramane mult mai bine în minte decât 10 pagini de teorie. O altă mare problemă pe care am observat-o este pierderea în detalii.  Atunci când avem un volum mare de informație care trebuie citită, nu ne mai dăm seama care e informația de bază aşa că tindem să uităm lucruri importante, elementare, deoarece suntem îngropați în zeci de detalii.

Părerea mea este că fiecare materie ar trebui să aibă un suport de curs undeva la maxim 100 de pagini dar să ştii clar că aceea este informatia de bază a materiei respective. Desigur, pot să rămână şi cărțile de 300 de pagini pentru cei care sunt interesați de materia respectivă şi vor să aprofundeze. Poate mă înşel, dar în opinia mea, este mai important să ştii bine și concret câteva lucruri mai importante, decât să ai o idee vagă şi informația să ți se amestece în creier când încerci să îți aduci aminte de o materie din trecut.

Ce înseamnă norocul?

După aceşti 4 ani jumate de medicină, mi-am dat seama cât de mult înseamnă să ai noroc, să se alinieze astrele şi lucrurile să meargă în favoarea ta la un examen. Acum na… dacă nu înveţi nimic, nu prea sunt lucruri care pot merge în favoarea ta, dar totuşi, şansele nu sunt zero. Şi desigur, chiar dacă înveţi bine, destul de bine, tot există o şansă ca lucrurile să meargă prost. Şi din păcate (sau fericire), de multe ori totul ţine de noroc.

Îmi amintesc cele 3 restanţe ale mele din facultate: fizio, anato si morfo. Recunosc, la fizio am frecat menta înainte de examen, dar la celelalte 2 spun cu sinceritate că am avut ghinion. Nu ştiam totul la perfecţie, nu eram de 10 şi nici nu aveam o asemenea pretenţie, dar dacă aş fi avut alte subiecte sau un alt profesor la examen, sigur nu aş fi avut restanţe. Până la urmă, toţi avem părţi din materie pe care le stăpânim mai bine şi părţi pe care nu reuşim să le învăţăm la fel de bine, sau poate chiar deloc. Dacă se întâmplă să-ţi pice subiecte fix din ceea ce nu stăpâneşti sau fix din capitolul ăla pe care nu ai mai avut timp să-l înveţi… ce poţi face? E ghinion.

Şi cel mai nasol e cand vezi că tu ai ghinion pur şi colegul ăla care a citit şi el câteva capitole are subiecte fix din ele. Dar pana la urma ce poţi face? Asta e. Eu am încetat să mai fiu nervoasă din cauza asta. Şi eu am avut noroc cand alţii au avut ghinion. Dacă mă gândesc mai bine, balanţa noroc-ghinion e destul de echilibrată în cazul meu. Am acceptat că exista acest factor incontrolabil la examene şi deja nu mă mai afectează în vreun fel.

Dar totuşi, ce înseamnă norocul în sesiunea online? Norocul poate face diferenţa între un 9 şi un 10, între bursă şi fără bursă, adică deja nu mai are rost să vorbim de picat în vremurile astea. Să ai ghinion să primeşti o grilă greşită poate însemna un punct în minus la notă. Şi situaţia asta se poate repeta la mai multe examene. Revin la balanţa noroc-ghinion. Şi în sesiunea asta am avut parte de ambele, dar per total, cred că a înclinat puţin în favoarea norocului. No hate, anul trecut am avut ghinion urmat de ghinion. Totusi, acum a fost o combinaţie de noroc şi învăţat. Probabil că dacă nu aş fi învăţat, nici nu aş fi avut noroc. Cum am spus, e destul de greu să ai noroc când nu înveţi.

Pentru ca ceea ce faci la examen să nu fie foarte mult influenţat de noroc sau ghinion, încearcă să înveţi cât mai mult şi cat mai bine. Dacă tu ştii materia, chiar şi cel mai rău prof o să te treacă şi chiar şi cele mai urâte subiecte o să fie abordabile. Şi încă un lucru important: niciodată să nu spui “Care sunt şansele să-mi pice fix asta?”. Crede-mă… sunt.

Experienţa examenelor online

Deja este a doua sesiune online şi lucrurile merg doar din rău în mai rău. De la început nu mi-a plăcut metoda aceasta de examinare din motive pe care le-am menţionat şi în trecut. Medicina nu se învaţă acasă, examenele nu sunt făcute pentru a fi date de acasă. Şi încă ceva ce nu înţeleg… restaurantele sunt acum deschise. Şi înainte, am tot văzut prin oraş cum stăteau oamenii în bulele alea de plastic afară la lumina şi căldura radiatoarelor, unii peste alţii, pretinzând ca e spaţiu deschis, deci e ok, măsurile sunt respectate. Cu toate astea şi cu toate sălile de care dispune facultatea, noi nu am putut da examenele fizic.

În plus, sesiunea asta s-a schimbat puţin structura examenelor. La fiecare materie avem un minut pe grilă şi imposibilitatea de a ne întoarce la o grilă precedentă şi de a-i modifica răspunsul. Pot înţelege ideea de “minutul şi grila”. Hai să nu ne ascundem după deget. La examenele online se copiază. Prea mult timp pentru grile înseamnă că până şi cei care habar nu au ce materie au avut de învăţat o să aibă timp să caute răspunsul. Dacă ai citit măcar o dată, ai o idee unde ar trebui să cauţi răspunsul. Iar dacă ai învăţat, unele grile pot fi rezolvate şi în 10-15 secunde. Însă, pentru cineva care nu ştie ce şi unde să caute la majoritatea grilelor, un minut s-ar putea să nu fie suficient. Părerea mea este că poate fi o metodă de departajare… cât de cât.

Ceea ce nu pot înţelege este de ce să nu mă pot întoarce la o grilă anterioară. Să zicem că printre primele grile am câteva mai dificile la care am nevoie de timp de gândire mai mult de un minut. Eu nu am de unde să ştiu cum vor fi grilele ce vor urma. Dacă eu la minutul 10 sunt abia la grila 5, normal că încep să mă panichez şi nu mai pot să gândesc cum trebuie. Până la urmă, la un examen normal am posibilitatea să-mi modific răspunsul final. Se mai întâmplă să-ţi aduci aminte mai greu unele lucruri.

Desigur, pe lânga asta, rămân şi vechile probleme – grilele greşite. Şi când zic că sunt greşite, sunt sigură de asta, pentru ca am verificat în curs. După asta stai şi începi să dai mail pe la profesori pentru ca o grilă poate face diferenţa între note. Iar la pachet cu asta vine faptul că nu toată lumea are aceleaşi grile şi e destul de frustrant să vezi că tu ai avut ghinion de grile greşite şi alţii nu.

Principalul lucru care mă enervează cel mai tare la examenele online este că exista mulţi factori pe care nu îi poţi controla:

  • foloseşti un pc sau un laptop a cărui baterie rezistă câteva minute fără să fie băgat în priză şi te trezeşti că se ia curentul
  • wifi-ul începe să facă figuri şi trebuie să treci rapid pe hotspot
  • platforma de examen începe să facă figuri şi nu înţelegi de ce, că totul pare în regulă cu wifi-ul
  • laptopul se hotărăşte că e un moment bun să se blocheze şi tu stai acolo şi aştepţi neputincios întrebându-te cu ce ai greşit în viaţa asta

Mi se pare frustrant să nu poţi să dai examenul cum trebuie din cauza acestor factori pe care oricum nu ai cum să îi controlezi. Mi-e dor de vremurile când cea mai mare problemă era că nu învăţasem destul de bine. Măcar asta era ceva ce depindea de mine.

Sper totuşi că asta e ultima sesiune online. Da, e mai greu să dai examene fizic, dar aşa e normal. Trebuie să înţelegem că situaţia de acum nu e una normală. Chiar dacă încet-încet am început să ne adaptăm la cum sunt lucrurile în momentul de faţă, trebuie să ne întoarcem la cum erau înainte de pandemie.

Uitându-mă în spate la 2020

Şi uite că până la urmă a trecut şi anul pe care toată lumea l-a urât. Eu încă nu sunt 100% în 2021. O parte din mine a rămas în martie 2020, înainte să înceapă toată nebunia asta. Nu pot să mă împac cu ideea că un an a trecut atât de repede. Îmi amintesc ultima zi în care am fost la facultate de parcă ar fi trecut doar câteva săptămâni de atunci.

2020 s-a simţit altfel. În ce sens? Deşi au fost 366 de zile, multe dintre ele au fost la fel, fără ceva deosebit (şi nu mă refer la perioada stării de urgenţă, când am stat închişi în casă). Îmi aduc aminte câteva momente cheie din anul acesta… De fapt, am cam 1-2 amintiri mai pregnante din fiecare lună, în rest… nimic. Oricum, e cert că 2020 va rămâne “anul cu pandemia” sau “anul cu covid”, doar că pe lângă asta, mi-aş fi dorit şi alte amintiri care să persiste de-a lungul anilor. Însă, în cele din urmă sunt mulţumită de faptul că am reuşit să mă feresc de covid şi că eu şi familia mea nu am întâmpinat vreo problemă de sănătate. Cât despre distracţie şi amintiri, e timp destul în anii următori.

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, a fost un an al adaptării. Noi, oamenii, suntem fiinţe adaptabile. Ştiam asta, dar de abia acum am simţit pe pielea mea ce înseamnă să te adaptezi la lucruri noi. După aproape un an de purtat mască, mi-a intrat în reflex sa o pun cum ies pe uşa casei. Şi pe lângă masca pe care o port, mai am şi de rezervă în geantă sau maşină. Dar, nu ar trebui să generalizez. Unii oameni nu au putut să se adapteze la purtatul măştii. Unii încă se sufocă dacă o poartă corespunzător. Deja cred că va fi ciudat când nu vom mai purta mască în spaţii închise.

Întoarcerea la normal va fi ciudată. În 2020 am tot auzit de “distanţare socială”. Am învăţat să stăm departe de cei din jur, să restrângem interacţiunile, să evitam spaţiile aglomerate etc. Eu, cel puţin, chiar am ajuns să intru într-un magazin şi să zic “Ew, câţi oameni!”.  Sau când cineva trece pe lângă mine şi mă atinge din greşeală “Ew, m-a atins” . Dar, se presupune că vom reveni la normal, deci totodată vor dispărea şi aceste gânduri.

Singurul lucru cu care nu m-am putut obişnui au fost cursurile/stagiile online. Medicina nu se învaţă din faţa unui ecran. Examenele online nici pe departe nu îţi testează cunoştiinţele la o materie, iar notele din aceste examene nu reflectă absolut nimic. Cel mai frustrant a fost faptul că terasele s-au deschis la un moment dat, apoi şi barurile, restaurantele (în interior), lumea mergea la petreceri… dar facultatea tot închisă a rămas. Acum, poate unii vor spune că dacă vrei să înveţi cu adevărat, poţi să înveţi şi de acasă. Sunt de acord până la un anumit punct. Medicina nu e numai teorie. Avem nevoie şi de practică. Doar să citeşti despre anumite lucruri, să vezi poze sau filmuleţe nu este suficient.

Dar să sperăm că nu se va mai repeta acest an vreodată. 2020 a fost o experienţă pentru toată lumea. Într-un fel sau altul, toţi am fost afectaţi. Am încercat să ne adaptăm şi să depăşim situaţiile dificile. Vă doresc vouă, celor care citiţi aceste rânduri, să aveţi parte de un an cât mai bun din toate punctele de vedere!

Spiritul sărbătorilor

Sau chiar de dinainte să inceapă facultatea idk

Aşa mult îmi place perioada asta din an! Vin sărbătorile! Yey! Dar cel mai important, avem şi noi o oarecare vacanţă. De ce zic oarecare? Teoretic, vacanţa noastră este de pe 23 decembrie până pe 4 ianuarie, ceea ce înseamnă cam 11 zile… Nici măcar 2 săptămâni. Dar mă rog, să ne bucurăm de ce ne oferă facultatea, că putea fi şi mai rău.

Chiar dacă a fost un semestru făcut aproape în totalitate online, am ajuns să fiu destul de obosită acum, pe final de an. În orice caz, nu se compară cu oboseala din alţi ani, aşa că nu vreau să pară că mă plâng prea mult. Deşi, am observat că mă simţeam mult mai fresh după stagiul făcut dimineaţa la facultate. Acum, de când am trecut complet în online, parcă aş dormi non-stop. Presupun că mersul pe jos prin frig până la facultate şi înapoi mă scoteau din starea asta de vegetaţie şi eram oarecum mai productivă pe parcursul zilei.

Şi totuşi, ce îmi place cel mai mult la aceste ultime săptămâni din decembrie? În primul rând, pauza de la facultate. Nu mai adorm cu gândul că ziua următoare trebuie să mă trezesc la 7:55 ca să ajung la stagiul de la 8. Chiar prefer o dimineaţă în care să stau să lenevesc în pat şi să nu ma deplasez 2 metri până la birou. Şi nu e vorba doar de dimineaţă. Toată ziua e liberă! Acum am atâta timp să ies în oraş, să merg la cumpărături şi să mă enervez când văd că nu există nicio distanţare sociala. Dar hei, măcar nu e facultate.

În al doilea rând, deşi ştiu că după vacanţă urmează sesiunea, iar materiile din semestrul acesta nu sunt chiar cele mai lejere, pot să am vreo 2 zile înainte şi după Crăciun în care zic “Azi nu învăţ că e Crăciunul.” La fel şi cu Anul Nou… Cine învaţă pe 31, 1, 2? Nimeni. Ok, aproape nimeni, nu am cum să fiu 100% sigură şi totodată nu vreau să subestimez pe nimeni. Acum, faptul că nu învăţ este complet justificat de aceste sărbători. În concluzie, mă pot uita la seriale cu o doză mai mică de stres. Vine sesiunea, dar doar n-o să învăţ de sărbători.

E o perioadă aparte în felul ei… Până la urmă, e doar o dată pe an. Şi chiar dacă a fost un an mai deosebit (să zicem), şi oricât de Grinch aş fi eu (alţii au spus-o), tot mă bucur de acest miligram de “magia sărbătorilor”. Şi aşa viaţa a devenit destul de tristă în ultima vreme, aşa că trebuie să ne bucurăm de lucrurile mici, care acum un an poate nu ne ofereau vreun motiv de bucurie.

Cursuri la care particip… cu drag

Da, ştiu, la început poate părea că sunt sarcastică, dar există şi astfel de cursuri. Nu sunt multe, ce-i drept. Dacă mă gândesc bine, au fost chiar puţine de-a lungul anilor, poate 1-2 în fiecare an. Şi totuşi, ce a fost diferit? De ce unele cursuri mi-au plăcut şi altele nu?

Mi-am dat seama că nu e vorba de materie în sine, ci de profesori şi modul fiecăruia de a preda. Nu am suportat niciodată cursurile la care mergeam doar ca să asist la o lectură de pe slide-uri. Şi din păcate, au fost câteva de genul. Oricât de importantă ar fi fost materia respectivă, nu puteam să îmi menţin concentrarea mai mult de primele 5 minute. Nu exista niciun fel de interacţiune între profesor şi student. Uite, asta e informaţia, ai fost atent, bine, n-ai fost atent, iar bine. Apoi, tu ca student, pleci de la curs cu gândul “Asta puteam să fac şi eu acasă. Data viitoare nu mai vin.” Iar apoi se intreaba profesorii de ce nu mai vine nimeni la curs.

Poţi să-ţi dai seama foarte uşor când ai în faţă un profesor care vine ca să te înveţe ceva sau unul care vine doar pentru că asta e obligat să facă. Dacă profesorul nu e interesat, nici studenţii nu sunt, apoi profesorul vede că studenţii nu sunt interesaţi, aşa că, el de ce ar fi? Şi uite aşa apare un cerc vicios.

Pe de altă parte, cursurile care chiar mi-au plăcut, au fost cele la care se vedea clar că profesorul îşi doreşte ca tu să rămâi măcar cu câteva noţiuni esenţiale după curs. Şi aşa e şi normal. Restul lucrurilor îţi rămân ţie de aprofundat acasă. În momentul în care vezi că un profesor îţi vorbeşte liber, se străduieşte să simplifice lucrurile cât mai mult ca să poţi să înţelegi, îţi face scheme, îţi mai strecoară câte un exemplu din practică, parcă începe să-ţi fie drag să îl asculţi.

Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte acum este cursul de istoria medicinei din anul I. Istoria medicinei… o materie de presesiune, examen uşor, noţiuni fără de care poţi să termini medicina bine mersi. Cu toate astea, cursul mi s-a părut atât de interesant. Pe langă faptul că era informativ, era şi amuzant. Între noi şi profesor parcă era o relaţie de colegialitate, o atmosfera destinsă, parcă era o gură de aer proaspăt. Ţin minte că dura destul de mult cursul. Desigur, o variantă mai uşoară ar fi fost lectura de pe slide-uri. Cursul ar fi durat 45-50 de minute cel mult, am fi plecat acasă la fel cum am venit şi viaţa mergea înainte. Acum, chiar am ajuns să admir profesorii pe care chiar îi interesează cu ce rămân studenţii după curs şi care se străduiesc să facă materia placută pentru noi.

Bineînţeles, oricât de bine ar fi făcut un curs, nu o sa rămâi cu toate noţiunile care ţi-au fost predate. Consider că cel mai important este ca la sfârşitul fiecărui curs să ai o bază pe care să poţi să construieşti singur. Adică, să ştii câteva informaţii esenţiale din lecţia respectivă, ca să poţi învăţa în continuare acasă. Si din păcate, nu se întâmplă mereu asta.

Atitudinea schimbă tot

Ca student la medicină, probabil ca a existat măcar o dată când te-ai simţit depăşit de o anumită materie. “Nu pot să învăţ asta” sau “Nu inţeleg nimic” sunt nişte fraze destul de comune. Dar cu toate astea, ai ajuns unde eşti acum. Deci, cumva tot ai trecut şi de cele mai grele examene.

Mereu m-am întrebat de ce unele materii mi s-au părut aşa frumoase iar cu unele nu am reuşit deloc să mă “inţeleg”. Dupa 4 ani de medicină, am ajuns la o concluzie. Motivul are o componentă obiectivă – materiile chiar erau grele, şi una subiectivă – atitudinea mea faţă de ele. În timp ce prima nu poate fi schimbată, a doua depinde total de mine. De multe ori am plecat de la bun început cu ideea că “asta nu e de mine” sau “mă depăşeşte, nu-mi place” şi practic am renunţat fără a încerca măcar. Apoi, m-am trezit în sesiune că trebuie să fac cumva să învăţ şi să iau examenul.

Aşa că am încercat să-mi schimb atitudinea faţă de aceste materii. Mi-am propus să mă apuc de învăţat cu ideea că “nu e chiar atât de complicat”. Şi ce să vezi? Chiar nu era. Cu puţin mai mult efort decât la celalalte, chiar şi materiile alea horror erau abordabile. Poate să fie descurajant şi când auzi că se pică sau că se iau note mici, dar ce se întâmplă în celelalte cazuri? Treci şi poţi să iei şi notă mare. Deci dacă alţii pot, tu de ce nu ai putea? Mai mult, parcă odată ce îţi schimbi atitudinea, apare şi motivaţia aia pe care o pierdusei la un moment dat. Iar atunci când ai o atitudine pozitivă asupra lucrurilor şi mai eşti şi motivat să duci totul la bun sfârşit, ce îţi mai lipseşte? Munca. Combină-le pe toate 3 şi o să vezi schimbarea.

De multe ori nu am realizat că cel mai mare duşman al meu am fost tot eu. M-am sabotat singură în multe sesiuni când am refuzat efectiv să fiu mai optimistă şi să muncesc mai mult sau, când în loc să fi învăţat, stăteam şi mă gândeam cât de mult mai am până termin materia şi cât de puţin timp la dispoziţie. Nici nu dădusem examenul dar deja vedeam restanţa. In loc să mă fi gândit la tot felul de scenarii, puteam să fac ceva concret ca să nu ajung în scenariile de care mă temeam atât de mult.

E uşor să spun toate lucrurile acestea acum, dar la momentul respectiv, erau foarte greu de făcut. După ce am mai acumulat ceva experienţă, pot spune că acum atitudinea mea este ceva de genul: „e complicat, dar pot să învăţ”. Ideea de examen deja nu mai este ceva care să mă sperie în vreun fel. În orice caz, totul vine din interior şi de la percepţia noastră asupra lucrurilor. Iar noi, oamenii, suntem flexibili. Atitudinea nostră se poate schimba, şi odată cu ea se schimbă multe.

De ce e important să înveţi din timp?

Aşa cum am zis într-un articol anterior, o să revin asupra temei “învăţatului” şi o să vorbesc din propria experienţă pe care am acumulat-o de-a lungul anilor. Şi acum când stau şi mă gândesc, am schimbat puţin abordarea faţă de anul întâi.

În anul întâi nu am pus deloc accent pe învăţatul din timpul semestrului. Singura materie la care mai răsfoiam câte ceva era anatomia. Şi pun accent pe “răsfoiam”. În rest, învăţatul propriu-zis venea în sesiune. Timpul mi-a ajuns şi am obţinut şi note bune, dar totul putea fi mult mai uşor dacă citeam măcar ceva şi în timpul semestrului. Pe atunci mă gândeam “De ce să mă chinui de acum? E timp destul în sesiune.” Şi am avut dreptate până la urmă. A fost greu, dar am reuşit.

Acum însă, mi-am schimbat această gândire. Cam prin anul 3 mi-am dat seama că m-a ajutat enorm să citesc din timp la fiecare materie. Prin citit nu mă refer la învăţat, ci mai mult la o lectură care nu necesită prea mult efort intelectual şi în urma căreia rămâi cu o idee de ansamblu asupra lecţiei. Poate că nu pare mare lucru, dar dimpotrivă, face o mare diferenţă în sesiune. În plus, dacă mai eşti şi puţin atent la cursuri, îţi mai trece nişte informaţie pe la ureche. Vrei nu vrei, tot se prinde câte ceva de tine şi ai surpriza ca atunci când te apuci serios de învăţat, să te gândeşti “A, da, îmi aduc aminte de asta”.

Fără îndoială, vor fi foarte multe lucruri noi, de care nu ai mai auzit şi asupra cărora o să te documentezi singur. E mult mai bine ca în momentul în care deja te afli în sesiune să nu mai existe informaţie total străină. Mai mult de atât, poate vei avea câteva întrebări sau nelămuriri pe care poţi sa i le adresezi profesorului de curs sau de stagiu.

Există totuşi şi cazuri când studenţi care nu au citit nimic în timpul anului au trecut cu bine de sesiune, chiar şi cu note mari. Imposibil nu este, doar că îţi faci misiunea mult mai grea decât ar trebui să fie. Învăţatul în timpul anului nu este ceva care să îţi ocupe foarte mult timp. Poţi citi câte ceva în timpul săptămânii sau în weekend, câteva ore adunate toată săptămâna. Cel mai avantajos lucru este faptul că nu eşti presat de timp şi de faptul că ştii că se apropie examenul. Cum am zis, este o lectură care necesită minimul de efort şi timp, dar care este extrem de folositoare.

Schimbarea: de la liceu la facultate

„You must welcome change as the rule, but not as your ruler.”  


Denis Waitley

Pentru unii dintre noi schimbarea poate fi destul de dificilă, însă nu trebuie privită ca un lucru negativ, mai ales înainte ca aceasta să se fi produs. Să lăsăm în urmă zona noastră de confort şi să ne adaptăm la un stil de viaţă diferit poate însemna o provocare, dar până la urmă, este lucrul care ne aminteşte că viaţa merge înainte şi că suntem într-o continuă evoluţie. Schimbarea poate apărea oriunde – pe plan emoţional, profesional, fizic etc. Zi de zi schimbăm mici lucruri la noi, câteodată neconştientizând asta.

Poate că de multe ori te-ai întrebat „Ce e diferit la facultate faţă de liceu?”, „E mai greu? Mai uşor?”, „Cum mă acomodez mai repede la noul program?”. Cu siguranţa, fiecare dintre noi percepe lucrurile în propriul său mod. Eu voi povesti din propria experienţă cum mi s-a părut această trecere de la liceu la facultate.

Consider că cel mai categoric lucru a fost programul. La liceu fusesem obişnuită cu clasicul program de 6 ore dimineaţa în fiecare zi (asta în cazurile optimiste când reuşeam să ajung la prima oră şi nu plecam de la ultima), după care aveam restul zilei la dispoziţia mea (cu excepţia orelor în care trebuia să merg la meditaţii). La facultate totul e diferit. În primul rând, programul diferă de la o zi la alta. În unele zile aveam program de 2 ore, iar în altele de 12. Stai aşa…12? Da. Acum vorbesc strict de primul an. Probabil nu voi uita vreodată ziua de miercuri, când o dată la 2 săptămâni aveam 12 ore fără pauză şi numai lp-uri cărora nu prea îmi permiteam să le dau skip decât cu absenţă. Totuşi, nu stăteam de la fix la fix la un lp, deci aveam cam 20-30 de minute pauză între ele. Oricum, ajungeam la ultimul lp, biochimia, de parcă nu mai dormisem de câteva zile, de abia mai ţineam ochii deschişi şi încercam din greu să mă şi concentrez când gândul îmi tot zbura la mâncarea de acasă şi la patul care mă aştepta. În fine, acesta a fost un caz special care nu s-a mai repetat de atunci. Diferenţa majoră pe care vreau s-o evidenţiez este că la facultate programul se poate întinde pe toată ziua, cu câteva pauze. De asemenea, poţi să ai o zi foarte aglomerată, urmată de o zi cu un singur stagiu/curs. Mesele la ore fixe sau somnul de după-amiază vor fi date peste cap de cele mai multe ori. Inevitabil vei avea probleme personale, va trebui să lipseşti iar apoi să recuperezi. Dacă eşti interesat să afli mai multe despre program, stai liniştit. Voi aborda mai în detaliu subiectul acesta într-un articol viitor.

Mersul la facultate poate însemna pentru unii dintre voi mutatul în alt oraş, chirie, cămin. Pentru mine nu a fost cazul, însă cunosc persoane care au preferat să treacă de la cămin la chirie şi invers. Aici depinde de preferinţele fiecăruia şi nu numai. Intervin mai mulţi factori cum ar fi bugetul, locaţia, colegii de cameră etc. Când vine vorba de cămin, pot spune că am cunoscut persoane care s-au adaptat destul de uşor şi cărora chiar le-a plăcut. Aşa că nu fi pesimist în privinţa căminului înainte să vezi cum stă treaba.

O altă schimbare majoră vor fi colegii. E greu să-ţi iei la revedere de la colegii de liceu alături de care ai petrecut atâtea momente frumoase. Poate cu o parte din ei te vei mai întâlni şi la facultate, ceea ce te va face să te simţi puţin mai confortabil. Dar ce faci dacă eşti o fire mai introvertită şi nu cunoşti pe nimeni din noua ta grupă? Stai liniştit. La medicină am întâlnit cam toate tipologiile de oameni, aşa că mai devreme sau mai târziu tot vei vedea cu cine eşti pe aceeaşi lungime de undă şi crede-mă, vei lega prietenii frumoase. Desigur, asta se poate întâmpla chiar din primele zile sau după câţiva ani. Nu e o regulă. Iar în rest, nu trebuie să fii prieten cu toată lumea. Poţi păstra o relaţie simplă de colegialitate cu cei cu care simţi că nu te inţelegi aşa bine. Totuşi, încearca să eviţi conflictul şi să rezolvi neînţelegerile într-un mod frumos. E destul de obositor să ştii că în grupa ta există o atmosferă tensionată şi că pleci de acasă cu gândul că mergi într-un loc unde nu te simţi în largul tău.

Sunt sigură că te-ai întrebat şi cum sunt petrecerile la medicină. E adevarat, în primul an vei dori să mergi la petreceri, să te distrezi, mai ales la sfârşitul unei săptămâni grele. Eu, cel puţin, am fost la mult mai multe petreceri în facultate decât în liceu. În primele săptămâni veneau mulţi oameni, apoi, pe parcurs, erau tot mai puţini. E drept, începe să te prindă oboseala şi poate o să preferi o simplă ieşire cu prietenii sau chiar să stai acasă la un serial. Da, e mişto gândul că acum eşti student, dar nu exagera nici cu petrecerile. Important este să gaseşti un echilibru între învăţat si distracţie. Prea mult din oricare dăunează.

Şi dacă tot am zis de învăţat, ar trebui să ştii că la medicina e mult de învăţat şi vei simţi asta chiar de la primele lp-uri de anato. De multe ori vei ajunge obosit acasă şi nu vei mai putea învăţa pentru ziua următoare. Nu trebuie să te panichezi. Există weekend, iar câteva ore în zilele acelea sunt suficiente ca să treci o data prin materia facută în săptămâna respectivă. Cel mai important sfat ar fi să nu laşi totul pe sesiune. Chiar dacă doar lecturezi şi nu înveţi din timpul anului, tot va fi o mare diferenţă.

La un moment dat începuse să-mi fie dor de programul din liceu. Viaţa era mult mai simplă pe atunci. Dar cert este că fără schimbare viaţa noastră ar stagna. În cele din urmă, am reuşit să iau programul ca atare şi să mă adaptez la el. Îţi garantez că o să reuşeşti şi tu. Problema nu este schimbarea în sine ci atitudinea ta faţă de ea.

De ce am ales medicina?

Este o întrebare bună, care mi-a fost adresată de multe ori şi la care am răspuns cel mai adesea în două feluri: “Nu mi-a plăcut altceva” sau “Nu m-am văzut făcând altceva”. Desigur, atunci când îmi pun singură întrebarea asta, mai ales in sesiune, răspunsul este “Nu ştiu”, dar trec repede peste întrebările existenţiale şi mă întorc la învăţat.

Eu am terminat liceul pe mate-info. Ştiinţele sau filologia nu fuseseră niciodată o opţiune. La început nu aveam planuri pentru facultate. Părea că mai e timp să mă gândesc. Asta până în clasa a 11-a, când m-a lovit dintr-o dată întrebarea “Eu la ce facultate vreau?”. Aşa că am început să mă gândesc şi să le exclud. Info? Nu mă atrage şi nu mă pricep. Drept? Hmm, poate. ASE? Nu, clar nu. Poliţie? Ar fi mişto să fiu doamna detectiv dar să fim serioşi… nu jucam în CSI sau ceva. Arhitectură? Nu cred că mi s-ar potrivi. Medicină…? Ar fi o variantă. Şi din a fi o variantă, a ajuns la a fi singura variantă. Devenisem setată pe medicină. Era medicina sau nimic. Am refuzat să îmi depun dosarul şi la altă facultate ca să am ce face în cazul în care nu luam admiterea. Dar eu nu concepeam acest lucru. Mereu mi-am zis „Dacă alţii pot, eu de ce să nu pot?” Şi până la urmă cred ca a fost o motivaţie în plus.

Tot ce ştiam la momentul respectiv despre medicină era că trebuie să învăţ. Mult. Ştiam că nu e o facultate uşoară dar am avut încredere în mine şi în faptul că pot să o fac. Aşa că am luat hotărârea cea mare: dau la medicină. Ca orice alt elev, m-am apucat de meditaţii la chimie şi biologie. Biologia mi-a plăcut mereu însă cu chimia nu aveam nicio tangenţă. Cu toate astea, am reuşit să învăţ. Problema mea nu fusese că nu puteam ci că nu mă interesase până la momentul acela. Mulţi au crezut că nu o sa reuşesc, dar am intrat din prima încercare cu lăudabila notă de 9,85. Am ajuns la concluzia că totul e să vrei. Bine, trebuie să te ducă şi capul. Medicina nu e numai toceală. Acum, poţi să foloseşti numai metoda asta, dar unele lucruri trebuie învăţate logic, înţelese. Odată ce inţelegi cum funcţionează, totul devine mult mai uşor.

Nu o să mint. Nu am pornit de la ideea că vreau să ajut oameni, să le salvez viaţa. Nu mă vedeam ca o viitoare eroină. Şi nici pe departe nu m-am gândit la bani. Consider că nu merită să îţi alegi o meserie pe care nu o faci cu drag doar pentru că eşti bine plătit. Pur şi simplu am considerat că domeniul medical este fascinant şi că încă sunt atâtea lucruri care urmează să fie descoperite. Pe scurt, am avut presimţirea că o să-mi placă.

Relaţia mea cu medicina e una de genul love-hate. Mereu vreau să-i spun “Îmi place de tine, ok? Dar mă enervezi că uneori eşti atât de complicată!” Şi cu toate astea, tot la medicina aş da. Consider că ai parte de experienţe frumoase, pe care nu le-ai putea trăi altundeva. Evident, ai parte şi de experienţe mai urâţele, dar e ca orice alt lucru din viaţa… şi cu bune şi cu rele.

Dacă îţi pui întrebarea “Să dau la medicină?”, în primul rând, fii convins că o faci pentru că asta îţi doreşti şi nu pentru că eşti influenţat de alţi factori. În al doilea rând, fii convins că îţi place. Nu trebuie neapărat să fie o pasiune, dar cel puţin să îţi placă. În al treilea rând, ia în considerare faptul că nu o să fie aşa cum te aştepţi. Medicina nu e ca în serialele pe care le vizionezi în liceu. Şi nu în ultimul rând, pregăteşte-te să nu ai timp de nimic, să ajungi frânt seara acasă şi evident, să pui sub semnul întrebării alegerea făcută.